Mierea - indulcitor pentru boilies si nade

miereaMiere poate fi numit orice sortiment de lichid dulce, cules, preparat si depozitat de albine in faguri. In Romania, ''miere'' este un nume generic folosit pentru mai multe sortimente de acest fel.

Din punct de vedere fizic, mierea este un lichid vascos care se poate cristaliza foarte usor, partial sau total, capatand in acest caz o consistenta solida din care poate fi readus la cea lichida prin incalzire pana la 30 de grade Celsius, temperatura care nu trebuie depasita pentru a nu i se altera calitatile (se stie ca temperatura in stupul albinelor este in jur de 35 de grade Celsius).
Mierea, indulcitorul natural, este redescoperita sub forma unei noi surse de energie, care ofera si o combinatie unica de beneficii nutritionale. Zaharurile sunt o componenta fundamentala pentru energia corporala. Toti carbohidratii, fie sub forma de zaharuri simple, fie sub forma de carbohidrati complexi, sunt dizolvati si transformati in glucoza (zaharul din sange), care este apoi folosita de catre organism.


PRODUCEREA MIERII

Materiile dulci sunt adunate de albinele culegătoare în guşă, ca soluţii; la trecerea prin această parte anterioară a tubului digestiv ele sunt îmbogăţite cu secreţii salivare ce au diverse acţiuni enzimatice.
Pentru a deveni miere, nectarul sau mana trebuie să fie regurgitate, preluate de altă albină, depuse într-o celulă, reluate din nou, regurgitate, reluate şi asta până când îşi pierde excesul de apă şi compoziţia i se standardizează. Căci, fără îndoială, cel mai interesant este faptul că variaţiile de compoziţie între mieri de origini florale diferite, sunt mai mici decât cele care se pot evidenţia între nectaruri. Un nectar cu conţinut predominant de zaharoză este supus acţiunii unei invertaze salivare şi din el rezultă un amestec de glucoza şi levuloză. Trebuie să adăugăm că acţiunea enzimelor albinei nu este însă chiar atât de simplă ; nu este vorba numai de hidroliza dizaharidelor ca de exemplu maltoza, ci de formarea zaharurilor superioare noi, care nu au existat în nectar. Activitatea albinei are ca efect reglarea optimă a umidităţii prin evaporare, nivelarea spectrului zaharurilor şi creşterea conţinutului în enzime.
Când conţinutul în apă se reduce la mai puţin de 17-18% albina căpăceşte mierea cu o peliculă subţire de ceară pură. Căpăcelul pentru miere este mult mai etanş decât cel pentru puiet. Evaporarea apei se face în doi timpi : într-un timp apa este eliminată la nivelul pieselor bucale ale albinei, care expune la aer picătura de nectar pe care o regurgitează; în al doilea timp, maturarea se desăvârşeşte în celule deschise ; apa se evaporă prin ventilare energică şi prin ridicarea temperaturii. Sunt necesare mai multe zile pentru a transforma nectarul în miere, pe timp frumos.


Principalele componente ale mierii proaspăt recoltate
Conţinutul în apă al mierilor variază destul de mult în funcţie de originea lor florală, de anotimp, de intensitatea culesului, de puterea coloniilor de albine şi, bineînţeles, de felul în care apicultorul a făcut recoltarea. Valorile cele mai scăzute se situează în jur de 14% Şi cele mai ridicate în jur de 24-25%. Valoarea optimă este în jur de 17%. O miere prea "uscată", este greu de extras şi de condiţionat. Prea umedă riscă să fermenteze şi gustul îi este atenuat.
Zaharurile reprezintă 95-99% din substanţa uscată a mierii. Putem spune că apa şi zaharurile împreună formează practic întreaga miere. Trebuie să mai facem însă diferenţa printre zaharuri, între cele prezente în mod regulat şi în proporţie ridicată şi cele care se găsesc mai neregulat şi în cantităţi scăzute. Cele două zaharuri mai abundente în miere sunt glucoza (sau dextroza) şi fructoza (sau levuloza). Conţinutul mediu de levuloză în miere este de aproximativ 38%, şi de glucoza de 31%. 
Urmează dizaharidele formate prin asocierea a două monozaharide. Este vorba în principal de maltoză şi zaharoză (7,3% şi respectiv 1,3%).Zaharurile superioare, formate din mai mult de două zaharuri simple,nu reprezintă în medie decât 1,5% din miere, dar cu o variaţie destul de mare deoarece sunt mieri care pot să conţină până la 8% şi chiar mai mult. 
S-au putut identifica până la ora actuală cincisprezece zaharuri diferite în miere, dar ele nu se găsesc niciodată toate împreună. În afara celor menţionate, s-au identificat izomaltoza, turanoza, maltuloza, nigeroza, kojibioza, leucroza, melezitoza, erloza, kestoza, rafinoza şi dextrantrioza. Cercetările care se fac în lume arată că lista nu este închisă.

Acizi organici
Toate mierile au o reacţie acidă ; ele conţin, nu cum se credea altădată., acid formic provenind din glanda de venin, ci un amestec de acizi organici dintre care unii sunt prezenţi în nectar în timp ce alţii rezultă din multiplele reacţii care îşi au sediul în miere. Acest lucru se poate dovedi printr-o analiză a hranei stocată de albine cărora li se administrează un sirop de zahăr foarte pur ; această hrană stocată devine acidă. Analiza acizilor organici conţinuţi în miere a arătat că aceştia sunt numeroşi, dar cel care predomină este acidul gluconic provenind din glucoza. Au fost puşi în evidenţă acizii : acetic, lactic, malic, succinic, butiric, citric piroglutamic şi formic. Prezenţa lactonelor este practic constantă.

Aminoacizi şi proteine 
Substanţele azotoase nu reprezintă decât o parte infimă din mierea pură. Nivelul azotului din miere este în medie de 0,04% ceea ce, transformat în proteine, dă aproximativ 0,26%. Este vorba de aminoacizi liberi şi de proteine care pot fi de diverse origini. Aceste substanţe azotate pot fi pre¬zente în nectar, pot proveni din secreţiile albinelor sau pot fi conţinute în grăuncioarele de polen care sunt constituenţii normali ai mierii.

Lipide
Fracţiunea lipidică a mierii este foarte slabă şi nu a făcut niciodată obiectul cercetărilor. Probabil că extractul eteric din miere conţine mai ales ceară provenind de la extracţie.

Săruri minerale 
Toate mierile conţin elemente minerale dintre care cel mai important este potasiul. Sărurile de potasiu reprezintă aproape jumătate din substanţele minerale; acestea nu depăşesc procentajul de 0,1% în mierile de calitate obişnuită. Mierile foarte închise la culoare şi mierile de presă care conţin mult polen ating procentaje mai mari.

Enzime
Originea enzimelor din miere este dublă : o parte din ele provine din nectar, cealaltă din secreţiile salivare ale albinelor. Se cunosc în special o invertază şi o amilază. Invertaza este responsabilă de hidroliza dizaharidelor ; amilaza atacă amidonul şi îl transformă în glucoză. Dar mierea conţine şi alte enzime, în special o catalază, o fosfatază şi o gluco-oxidază care transformă glucoza în acid gluconic, care este, după cum am văzut principalul acid organic din miere. Fragilitatea enzimelor şi uşurinţa cu care ele sunt distruse de căldură fac posibilă folosirea lor ca indicatori ai supraîncălzirii mierii.

Vitamine
Mierea este relativ săracă în vitamine în comparaţie cu alte alimente şi în special cu fructele. Nu conţine nici o vitamină liposolubilă (vitamina A şi D) ; conţine puţine vitamine din grupa B şi uneori puţină vitamină C. Vitaminele din miere îşi au aproape întotdeauna originea în grăuncioarele de polen pe care aceasta le conţine în suspensie. Vitaminele din grupul B prezentate în miere, aceleaşi care se găsesc în polenuri sunt tiamina, riboflavina, piridoxina, acidul pantotenic, acidul nicotinic, biotina şi acidul folic. Aceleaşi vitamine se regăsesc, în doze mult mai mari, în lăptişorul de matcă.

Arome 
Se pare că aroma mierii este dată de câteva zeci de substanţe care dealtfel, nu sunt stabile ; ele se degradează cu timpul, se transformă, astfel încât toate mierile vechi dobândesc în cele din urmă acelaşi miros uşor rânced, provenind din reacţiile enzimatice şi din fermentările care continuă să se producă, la temperatura obişnuită, în mierea extrasă.

Substanţe diverse 
Inventarul pe care îl facem nu are pretenţia să fie exhaustiv. Mierea este un produs biologic, deci complex. Ea nu este "vie" contrar a ceea ce se scrie adeseori, dar este sediul unor transformări constante care decurg din conţinutul ei în enzime active. Mai conţine şi factori imperfect determinaţi sau deloc, cu proprietăţi biologice interesante. În primul rând trebuie să luăm în considerare activitatea antibacteriană care începe să fie bine cunoscută, activitatea colinergică şi altele incomplet cunoscute şi foarte greu de studiat tocmai din cauză că mierea nu este un produs simplu şi nici cu compoziţie constantă.
Starea fizica difera foarte mult dupa conditiile de pastrare (lichida, semisolida sau solida cristalizata) si dupa conditiile de conservare. Compozitia chimica difera insa si mai mult de la un sortiment la altul. Compozitia biologica ajunge sa difere chiar de la o zi la alta, pentru acelasi esantion de miere, in functie de conditiile de conservare. In afara stupului, acest lucru este foarte evident, dar chiar in interiorul stupului mierea poate diferi in functie de diferitele ei grade de maturare. Mierea folosita in consumul obisnuit se face intotdeauna dintr-un amestec, mai mult sau mai putin omogen, de miere din mai multe flori, din zile diferite, din mai muti stupi, regiuni si recolte. Asadar, in prepararea mierii se fac mai multe omogenizari: o data in stup, de catre albine (prin recoltarea, prepararea si depozitarea nectarului in faguri), iar a doua o fac apicultorii la extractia mierii.

Îmbătrânirea mierii
Mierea este considerată adeseori ca o marfă neperisabilă, ce se conservă, practic, la infinit şi comercializabilă, fără precauţii, de la un an la altul. Sunt nişte noţiuni false. Mierea trebuie să fie obiectul unor griji deosebite dacă vrem să-şi păstreze prospeţimea şi toate calităţile sale, inclusiv cele gustative.

Cristalizarea
Mierea păstrată de albine în faguri este un produs lichid ; toate zaharurile pe care le conţine se găsesc sub formă de soluţie în apă, dar o soluţie suprasaturată, ceea ce înseamnă că nu este stabilă. Sub influenţa diferiţilor factori se declanşează cristalizarea zaharurilor, care va cuprinde în mod progresiv toată masa mierii. Aceşti factori care favorizează cristalizarea sunt, pe de o parte o scădere a temperaturii care agravează starea de suprasaturare a soluţiei şi, pe de altă parte, existenţa unor germeni de cristalizare care constituie amorsa fenomenului. Aceşti germeni pot fi cristale de glucoza microscopice sau chiar simple prafuri ca de exemplu grăuncioarele de polen. Atâta timp cât mierea rămâne sub căpăcelul de ceară, la adăpost de aer şi la o temperatură aproape con¬stantă, nu are şanse să cristalizeze prea repede. După extragere, în contact cu aerul şi cu praful, şi supusă unor variaţii de temperatură mari, mierea are condiţii favorabile de cristalizare. Ea cristalizează cu atât mai repede, cu cât conţine mai multe zaharuri puţin solubile în apă (glucoza), decât zaharuri foarte solubile (levuloză). În jur de 14°C, în prezenţa germenilor de cristalizare, sunt întrunite toate condiţiile pentru transformarea mierii într-o masă solidă mai mult sau mai puţin dură.
Cristalizarea mierii este deci un fenomen natural care în sine, nu alterează calitatea produsului. Zaharurile, în loc să fie sub formă de soluţie, se prezintă sub forme de cristale. Aceasta este singura diferenţă. 
Dealtfel este uşor să se redea mierii starea lichidă printr-o încălzire moderată (max 350C)care are ca efect trecerea zaharurilor în soluţie.
În acelaşi timp, cristalizarea are consecinţe importante pentru conservarea ulterioară a mierii. Mierea cristalizată trebuie imaginată ca un burete foarte fin ; cristalele, formate în special din glucoza, formează o urzeală care reţine o fază lichidă cuprinzând zaharurile foarte solubile şi substanţele necristalizabile din miere. Acest lichid este îmbogăţit cu apa pe care o liberează cristalizarea glucozei. Dacă mierea cristalizată nu este rigidă, lucru frecvent când ea conţine mai mult de 18% apă, cristalele au tendinţa de separare de partea lichidă şi depunere la fundul vasului. Dacă temperatura este favorabilă (în jur de 20-25°C), partea lichidă, bogată în apă este expusă la o fermentare rapidă. Cristalizarea mierii fenomen natural şi general, trebuie considerată ca o primă etapă a învechirii produsului. Depinde de apicultor ca această învechire să se facă bine sau rău.


Fermentarea 
Toate mierile naturale conţin levuri, ciuperci microscopice care produc fermentările alcoolice. Aceste levuri nu se pot înmulţi decât dacă conţinutul în apă al mierii este suficient de ridicat; o concentraţie mare de zaharuri nu le omoară dar le inhibă dezvoltarea.
Limita între concentraţiile care asigură conservarea şi cele care o pun în pericol este mică. Începând cu 18% apă, o miere conţinând suficiente levuri vii pentru ca să fie posibil începutul fermentării, va fermenta, dacă temperatura este convenabilă. Toate mierile care conţin mai mult de 18% apă sunt expuse la o fermentare mai mult sau mai puţin rapidă şi mai mult sau mai puţin totală. În afară de levuri, mierile conţin şi alte microorganisme, care pot să producă alte fermentări (lactică, butirică, acetică), toate alterând mierea. Când condiţiile pentru fermentarea mierii sunt favorabile, se constată formarea unei spume abundente provenind din degajarea de gaz carbonic. Fermentările nu se produc întotdeauna repede ; totuşi, chiar dacă sunt mai discrete, ele tot contribuie la degradarea mierii. Mierile fermentate prezintă întotdeauna o aciditate mai mare decât cea normală.

DECI, FOLOSITI-O CU INCREDERE IN TOATE NADELE SI MIXURILE

 

 

Related Articles

Free Joomla! templates by Engine Templates